O echipă minunată!

Dimineață. Razele de soare intră cu încredere pe fereastra căsuței lui Iepu Rilă. Dar nu îl deranjează, pentru că Iepu s-a trezit de ceva timp. Ar mai fi dormit- știți, desigur, iepurașii sunt tare somnoroși!- dar gândul că s-a întâmplat ceva cu Cot Găinușa nu i-a dat pace. De 3 zile nu a mai primit de la ea nicio veste!

Astfel că iepurașul nostru și-a pus repede o hăinuță pe el- diminețile, primăvara, nu sunt chiar călduroase!- și a pornit repede spre cotețul prietenașei sale.

-Cioc, cioc! Sunt eu, Iepu Rilă! Mă auzi! Ești acasă? Ești bine?

Nu răspunse nimeni.

“O fi prea dimineață? Poate mai doarme?” se întrebă micuțul nostru.

-COT! se auzi tare, în timp ce ușa se deschise, lovindu-se de perete.

Te-am speriat?

Era, desigur, năzdrăvana de găinușa. Nu mai așteptă răspunsul- îl trase pe Iepu de lăbuță, în casă, și-i dădu un pahar de apă.

-Acum ești mai bine? Hi hi hi! Știu că te sperii, dar ești atât de haios când îți cad urechile pe spate, încât…nu mă pot abține! Hai, cot, cot, gata! E totul în regulă! Și Cot Găinușa îi dădu un pupic lui Iepu.

-Acum sunt bine! De fapt, nici nu m-am speriat chair atât de tare, zise micuțul nostru, roșind.

-Știu, știu! Spune-mi ce s-a întâmplat! E cam devreme pentru tine…și pentru mine…

-Nu am mai primit de la tine nicio veste! Nu știam dacă mai vrei să fim o echipă…dacă…

-Cot, cot, cot! râse găinușa. Știi bine că îmi respect mereu cuvântul dat! In plus…tu ești cel mai bun prieten al meu! Și, prin urmare, cel mai bun partener!

-Atunci?…

-Atunci…vino să vezi cu ochii tăi! spuse năzdrăvana, trăgându-l pe Iepu în camera alăturată. Ochii închiși, ochii deschiși…cot-cot! Surpriză! 100! De-asta nu am dat niciun semn, am vrut să îți fac o surpriză!

Iepu privi fericit spre cutiuțele care umpleau camera, toate pline cu ouă.

-Oau, 100! Asta…asta da surpriză! Cot Găinușă, ești minunată! Copiii or să fie atât de fericiți! O să le pun…

-Stop, îl întrerupse găinușa. Până să le pui prin iarbă trebuie să le colorăm, să le decorăm…Avem atâta treabă de făcut!

-Ai dreptate! Trebuie să mă mobilizez! Voi merge la vulpiță, ea are mereu culori. Apoi trec pe la căsuța veverițelor, ele au tot felul de lucruri pentru decorat.

-Intre timp eu pregătesc masa de lucru!

-Perfect! Sunt…fe-ri-cit! Ești minunată, Cot Găinușă! spuse Iepu, luând-o în brațe și rotind-o de câteva ori.

-Știu, știu! zâmbi năzdrăvana. Acum fugi, avem treabă! Doar nu vrei să ne prindă Paștele nepregătiți!

-Am plecat! Pe curând!

-Pe curând, partenerule! spuse Cot Găinușa zâmbind.

Apoi, fără a fi auzită, șopti: Te iubesc mult!

 

Ouăle de ciocolată, speranță și bucurie

-Bună dimineaţa! spuse, veselă, mama băieţelului. Cum ai dormit, bine?

-Da, răspunse micuţul, morocănos. Am dormit bine!

-Şi atunci de ce eşti trist?

-Pentru că mâine este Paştele…şi…

-Mami, dar ţi-am spus că Paştele aduce bucurie în suflete, nu tristeţe! De Paşte se întâmplă minuni!

-Tu, mami, mereu zici asta! Însă cine poate face o minune să ne aducă ouă colorate în dulăpior, ca şi eu să pot ciocni cu prietenii mei? Spune-mi, mami, cine? Că noi nu avem nici găini, nici bănuţi, iar văcuţele noastre nu fac ouă!

Fără a mai spune altceva, copilul se dădu jos din pat şi merse să îşi spele mânuţele, faţa şi dinţişorii.

Mama lui îl urmă:

-Îţi aduci aminte cum a înmulţit Iisus cele 5 pâini şi cei doi peşti ai băieţelului? Că au mâncat mulţi oameni, peste 5000!

-Aceea a fost o minune, mami! Şi Iisus era pe Pământ! Acum Iisus este sus, în cer! răspunse băiatul, clătindu-şi mânuţele.

-Nu, iubitul meu, Iisus este în sufletele noastre! Şi ai să vezi că el va face o minune pentru noi- ai încredere!

Fără a mai spune altceva, mama copilaşuui se duse în bucătărie. Până la prânz nu ieşi de acolo.

***

-Mi-e foame! spuse băieţelul intrând în casă.

Toată dimineaţa fusese în grădină, la joacă.

-Hm, am cam obosit! Ce ai pregătit, mami?

Dar nu aşteptă răspunsul- băieţelul deschise uşile dulăpiorului de mâncare.

-Mami, o minune! strigă el cât putu de tare. A apărut o farfurie cu ouă colorate! O minune, mami, mă auzi?

Mama îl privea cu dragoste din pragul bucătăriei.

-Aşa este, mami, o minune…! răspunse ea, încet.

-Pot să pun mâna pe ele? întrebă copilul, emoţionat.

-Da, dar cu mare grijă, că sunt ouă speciale, magice! Mâine vei avea cu ce să ciocneşti, dragul meu!

Băieţelul luă ou după ou, îl privi, îl mângâie cu drag şi îl puse la loc, pe farfurie.

***

Toţi copiii erau fericiţi. Mânuţele, buzunarele şi coşuleţele de Paşte erau pline cu ouă- mici şi mari, roşii sau altfel colorate, sparte sau întregi.

-Cine vrea să dea cioc cu mine? întrebă copilul, fericit că şi el avea ouă de Paşte.

Dar nimeni nu îi răspunse.

-Am ouă speciale, ouă magice- vrea cineva să ciocnească?

Auzind, Maria se apropie de el:

-Eu vreau! Hrisos a înviat!

Băieţelul ţinu cu grijă oul în mânuţe:

-Adevărat a înviat! şopti el.

-Incă un ou câştigat! ţipă Maria, fericită. Am cel mai puternic ou de Paşte!

Insă, când vru să pună în coşuleţ oul băiatului, pe mânuţele ei curseră câteva picături de ciocolată.

Repede, Maria desfăcu hârtiuţa-cojiţă şi descoperi că băieţelul folosise ou de ciocolată.

-Ouă de ciocolată? zise Maria, tare.

Copiii auziră.

-Ouă de ciocolată! Ouă de ciocolată! spuseră toţi, cu bucurie.

Cât ai clipi băieţelul, fu înconjurat de mulţi băieţei şi de multe fetiţe:

-Vreau şi eu să ciocnim!

-Ba e rândul meu, eu ciocnesc acum cu oul de ciocolată!

-Eu, eu, eu!

***

Băieţelul ajunse acasă-mânuţele, buzunarele şi coşul de ouă erau goale. Dar el era mai fericit ca niciodată!

-Cum a fost, dragul mamei?

-A fost…a fost o minune de zi! Mulţumesc, mami! Mulţumesc, Doamne-Doamne, pentru minunea pe care ai făcut-o pentru mine! Hristos a înviat!

-Adevărat a înviat! şopti mama.

Dar copilul nu o mai auzi- adormise deja, zâmbind.

Firul de iarba şi ghinduţa încolţită

 

In pământul umed, firul de iarbă- mic, subţire cât un fir de aţă- stă şi moţăie.

Lângă el, ghinduţa încolţită se foieşte.

-Ce tot faci? Nu vezi că încerc să dorm? întrebă firul de iarbă, deranjat.

-Iar eu încerc să ies la suprafaţă, să văd dacă a venit timpul să ieşim din căsuţa asta!

-Ai mai încercat şi acum câteva minute! răspunde firul de iarbă.

-Da, am încercat, bine ai zis! Că nu am reuşit, pentru că nu am destulă putere!

-Te ajut eu, dar apoi mă laşi să dorm liniştit?

Şi firul de iarbă se apropie de ghinduţa încolţită şi începu să o împingă în sus.

-Vezi ceva? întrebă el.

-Nimic, sunt încă în pământ!

-Acum?

-Nimic! Mai împinge puţin!

-Nu prea mai am putere, răspunse firul de iarbă. Ţi-am zis că nu am dormit suficient!

-Încă puţin, te rog, că văd ceva…

Cu ultimele puteri, firul de iarbă o împinse încă o dată pe ghinduţă.

-Stai, stop, opreşte-te! ţipă ghinduţa. Inapoi, repede!

Firul de iarbă s-a dat la o parte şi lângă el a căzut, speriată, ghinduţa încolţită.

-Doamne, ce ai păţit? întrebă firul de iarbă, îngrijorat. Ce ai pe năsuc, te-a muşcat ceva? Ce e acolo sus?

Ghinduţa tremura toată:

-Covoraşul alb nu a plecat! Când m-ai împins ultima dată am dat cu năsucul în el şi era să îngheţ! Doamne, ce rece e! Soarele încă nu a reuşit să îl alunge!

-Ţi-am zis eu că trebuie să mai dormim?zise firul de iarbă, ducându-se la locul lui. Dar tu nu mă asculţi….vrei afară! O să vină timpul să ieşim din căsuţa asta, doar că trebuie să avem răbdare! Fiecare lucru se face la timpul lui, ştii bine!

 

Ruşinată, ghinduţa nerăbdătoare s-a dus în locşorul ei şi nu a mai spus nimic. Şi-a lăsat căpşorul într-o parte şi a adormit imediat.

Prietenie de seară

 

Este frig. În căsuţa ei, buburuza Gina stă şi tremură. “Uff, dacă aş fi avut o uşiţă la căsuţă, cred că m-aş fi simţit mult mai bine! Aşa…frigul intră nestingherit la mine! O să îngheţ până mâine dimineaţă! zise ea, cu glas stins.

 

Chiar atunci, pe lângă căsuţa buburuzei a trecut veveriţa Tina. A auzit cuvintele buburuzei şi s-a întristat.

-Mică buburuză, am eu o idee ca să te scap de frig! zise Tina, cu voce blândă. Pentru că aici, lângă căsuţa ta, este loc destul, am să dorm la uşa casei tale în seara asta şi am să folosesc a mea codiţa să astup gaura prin care intră vântul. Aşa, tu vei putea dormi liniştită în pătuţul tău.

Buburuza zâmbi, fericită:

-Şi ţie nu o să îţi fie frig acolo, afară?

-Nu, că eu am blăniţă care-mi ţine de cald. O să fiu bine, stai fără grijă!

Buburuza se duse la veveriţă, o îmbrăţişă cu drag şi apoi fugi în pătuţul său. Insă, chiar dacă avea o plăpumioară pufoasă, tot simţea frigul. Aşa că, adormită pe jumătate, se dădu jos din pătuţ şi merse lângă veveriţă, în codiţa căreia se cuibări.

-Acum e mult mai bine! spuse buburuza Gina. Apoi adormi imediat.

-Şi pentru mine e mai bine! răspunse veveriţa Tina.

 

***

 

Seară de iarnă. Pe zăpada, o veveriţă micuţă mergea repede spre căsuţa ei. Din când în când îşi verifica, grijulie, codiţa, ca şi când acolo ar fi purtat o comoară pe care nu trebuia să o piardă…

ARIPI

-Mami, ce ai face dacă într-o dimineaţă te-ai trezi cu o pereche de aripi? Incotro ai zbura? Eu, de exemplu, cred că aş vedea întreaga lume- aş zbura până când aş rămâne fără putere, m-aş odihni şi apoi aş porni iar la drum!

-Eu…eu ţi-aş dărui ţie aripile. Pentru că tu eşti întreaga mea lume şi tot ce-mi doresc este să te ştiu fericit!…

  Povestea steluţei Clip

-Mami, astă seară vreau o altă poveste! spuse Clara mamei sale, în timp ce se cuibărea lângă ea, în pătuţul cald.
-Da, draga mea, zise mama, verificându-i picioruşele, să fie învelite. Pune-ţi capul pe perniţă şi spune-mi despre ce vrei să fie povestea.
-Vreau o poveste despre…despre…-zise Clara, uitându-se spre tavan- despre bec!
-Despre bec? întrebă mama, zâmbind. Bine, atunci o să îţi spun povestea beculeţului Clip.

A fost odată, demult, o steluţă foarte, foarte frumoasă. Ea traiă, împreună cu celelalte steluţe şi cu Luna, sus, pe cer. In fiecare seară, când se făcea întuneric şi lumina sa începea să fie văzută de pe Pământ, auzea multe voci de copii: “Vino la mine, steluţă, să dormim împreună!”, “ Vino la mine, steluţă strălucitoare, să îmi spui o poveste!”, “Vai, ce frumoasă eşti, steluţă! Vino mai aproape, să te văd şi să te mângâi!”. Steluţa Clip îi privea cu mare dragoste pe copii.
-Cum să fac, o întrebă Clip într-o seară pe buna sa prietenă, Luna, cum să fac să ajung la copii?
-Până acum nicio steluţă nu a vrut să plece pe Pământ. Să ne gândim…spuse Luna. O să îmi trimit câteva raze în camera de copii, poate găsim un lucru care să ne ajute.
Şi imediat Luna trimise 9 raze în camerele a 9 copii.
-Am găsit soluţia! a spus Luna când s-a întors la ea raza ce fusese în camera lui Mircea. Vezi luminile din camerele copiilor? Sunt făcute de beculeţe. Tu vei merge pe Pământ şi te vei ascunde în beculeţe- astfel părinţii nu vor ştii că eşti acolo, iar copiii te vor simţi şi vor fi foarte fericiţi!
-Mulţumesc, Lună, pentru ajutor! Sunt foarte fericită! Plec spre copii chiar acum!

***
-Nu te mai juca la bec! spuse mama lui Mircea, din bucătărie. E timpul să dormi!
-Imediat, a răspuns băiatul. Şi apoi a soptit, fericit:” Ştiam că o să vii la mine, de când te-am văzut am simţit că o să fim cei mai buni prieteni!”

Şi astfel, în fiecare seară, steluţa Clip intră în camerele copilaşilor care sunt gata de somn şi se piteste în beculeţele din veioze. Uneori rămâne până dimineaţa la un copil, alteori pleacă imediat ce micuţul a adormit…

***
-Somn uşor, draga mea! zise mama Clarei, coborând pâş-pâş din pat şi plecând în camera ei.
-Somn uşor, draga mea prietenă! spuse Clara după câteva minute, privind cu drag beculeţul de la veioza-ursuleţ.
Apoi se făcu linişte în toată casa. Linişte şi lumină, lumina steluţei Clip…