Povestea steluţei Clip

-Mami, astă seară vreau o altă poveste! spuse Clara mamei sale, în timp ce se cuibărea lângă ea, în pătuţul cald.
-Da, draga mea, zise mama, verificându-i picioruşele, să fie învelite. Pune-ţi capul pe perniţă şi spune-mi despre ce vrei să fie povestea.
-Vreau o poveste despre…despre…-zise Clara, uitându-se spre tavan- despre bec!
-Despre bec? întrebă mama, zâmbind. Bine, atunci o să îţi spun povestea beculeţului Clip.

A fost odată, demult, o steluţă foarte, foarte frumoasă. Ea traiă, împreună cu celelalte steluţe şi cu Luna, sus, pe cer. In fiecare seară, când se făcea întuneric şi lumina sa începea să fie văzută de pe Pământ, auzea multe voci de copii: “Vino la mine, steluţă, să dormim împreună!”, “ Vino la mine, steluţă strălucitoare, să îmi spui o poveste!”, “Vai, ce frumoasă eşti, steluţă! Vino mai aproape, să te văd şi să te mângâi!”. Steluţa Clip îi privea cu mare dragoste pe copii.
-Cum să fac, o întrebă Clip într-o seară pe buna sa prietenă, Luna, cum să fac să ajung la copii?
-Până acum nicio steluţă nu a vrut să plece pe Pământ. Să ne gândim…spuse Luna. O să îmi trimit câteva raze în camera de copii, poate găsim un lucru care să ne ajute.
Şi imediat Luna trimise 9 raze în camerele a 9 copii.
-Am găsit soluţia! a spus Luna când s-a întors la ea raza ce fusese în camera lui Mircea. Vezi luminile din camerele copiilor? Sunt făcute de beculeţe. Tu vei merge pe Pământ şi te vei ascunde în beculeţe- astfel părinţii nu vor ştii că eşti acolo, iar copiii te vor simţi şi vor fi foarte fericiţi!
-Mulţumesc, Lună, pentru ajutor! Sunt foarte fericită! Plec spre copii chiar acum!

***
-Nu te mai juca la bec! spuse mama lui Mircea, din bucătărie. E timpul să dormi!
-Imediat, a răspuns băiatul. Şi apoi a soptit, fericit:” Ştiam că o să vii la mine, de când te-am văzut am simţit că o să fim cei mai buni prieteni!”

Şi astfel, în fiecare seară, steluţa Clip intră în camerele copilaşilor care sunt gata de somn şi se piteste în beculeţele din veioze. Uneori rămâne până dimineaţa la un copil, alteori pleacă imediat ce micuţul a adormit…

***
-Somn uşor, draga mea! zise mama Clarei, coborând pâş-pâş din pat şi plecând în camera ei.
-Somn uşor, draga mea prietenă! spuse Clara după câteva minute, privind cu drag beculeţul de la veioza-ursuleţ.
Apoi se făcu linişte în toată casa. Linişte şi lumină, lumina steluţei Clip…

Forfecuța

Pe biroul Ioanei era o zarvă grozavă:

-Astăzi am desenat un om de zăpadă uriaș, apoi o săniuță, apoi o floare multicoloră și un curcubeu! spuneau, mișcându-se cu mândrie în cutiuța lor, creioanele colorate.

-Iar eu am ajutat-o să corecteze micile greșeli! a completat, cu vocea ei subțirică, gumița de șters.

-Iar noi am fost suportul pe care a desenat! au zis, bucuroase, foile de hârtie albă.

Impreună am făcut o treabă minunată, Ioana a fost cu adevărat fericită astăzi, iar asta numai mulțumită nouă!

Chiar atunci dintr-un colț al biroului se auzi un foșnet ușor. Era forfecuța- aplecată ca un bătrânel, cu privirea tristă, spuse, oftând:

-Pe mine Ioana nu mă iubește! Mă ia în mânuțe, mă privește, apoi o văd că se sperie și mă lasă jos. Nu înțeleg de ce! Am putea face lucruri minunate împreunaă și totuși!…., continua ea, cu lacrimi în ochi.

Toți prietenașii de pe birou se apropiară de forfecuță.

-Poate că nu îi intră degețelele în ochiurile tale! spuse culoare roșu.

-Are degețele subțirele, sigur că intră! răspunse gumița de șters.

-Poate nu-i place culoare ta! zise creionul.

-Nu s-ar speria de o culoare! răspunse pixul, serios.

-Poate că-i e frică să nu se rănească, se auzi vocea riglei. Uneori copii îți mai ciupesc degețelele cu foarfeca, se pot întâmpla lucruri grave! Eu cred că ăsta este motivul!

Pentru câteva secunde se făcu liniște pe birou. Toți simțeau că acesta era adevăratul motiv!

-Dar eu nu aș răni-o niciodată pe Ioana! se auzi vocea forfecuței. Eu o iubesc!

-E adevărat, însă Ioana este micuță. Are nevoie nu doar de ajutorul tău, ci și de ajutorul mamei ei. Aceasta trebuie să o învețe cum să te folosească, astfel încât Ioana să fie în siguranță. Nu este un pas ușor de făcut de către un copil, dar este un pas important! Vă vom ajuta, pe tine și pe Ioana, să deveniți prieteni! Este nevoie de răbdare! spuseră creioanele colorate.

 

 

***

 

A doua zi de dimineață, imediat ce se trezi, Ioana fugi la masa ei de lucru. Iși dorea să creeze, să facă ceva deosebit, ceva nou.

A luat creionul și, pe o foaie de hârtie, a desenat un căluț. Apoi l-a colorat cu toate culorile, făcându-l Căluțul Curcubeu. I-a lipit o biluță strălucitoare pe frunte, dându-i astfel magie.

Ioana își privi desenul. Era minunat. Și totuși, lipsea ceva: lăsat pe foaia de hârtie, era greu să te joci cu el! Chiar atunci o văzu pe forfecuță, așezată lângă creioane.

-Mami! strigă fetița. Am o idee! Am nevoie de ajutorul tău!

Mama se apropie de Ioana.

-Este minunat căluțul, îl ador! Atât de frumos colorat! zise ea, zâmbind.

-Este adevărat, mami, dare eu vreau să îl transform într-o jucărie! Trebuie să îl decupez!

Mama o privi cu atenție. Iși dădu seama că Ioana, fetița ei, era pregătită să folosească foarfecele.

-Ia forfecuța, draga mea. Bagă-ți cu grijă degețelele, închide-o și deschide-o de câteva ori, ca să vă cunoașteți. Iți desenez o linie, iar tu trebuie sa tai exact pe aceasta. Așează cu grijă foaia de hârtie. Ușor, ușor, fără grabă! Perfect! Astăzi ți-ai făcut un nou prieten, Ioana: forfecuța! Vă doresc să faceți lucruri minunate împreună!

 

***

Căluțul Curcubeu a fost primul pas al prieteniei dintre Ioana și forfecuță. Au urmat Păhărelul Vesel, Papucul Verde Ascuțit, Ceasul de Hârtie, Lingurița cu Buline și multe, multe alte lucruri unice, extraordinare, care au conturat Lumea Creativă a Ioanei.. Și asta mulțumită Forfecuței care, nelipsită de pe masa de lucru, este mereu fericită!

 

 

 

 

 

Povestea oamenilor de zăpadă

E joi seara. In grădina lui Mihnea, doi oameni de zăpadă stau nemişcaţi.

-Au plecat? întrebă fetiţa om de zăpadă, Lala.

-Au plecat! răspunse Bulgăraş, băieţelul om de zăpadă.

-Uf, ce bine! Acum putem să ne dezmorţim, că stăm nemişcaţi de azi de dimineaţă! râse Lala.

-Tu stai de azi de dimineaţă, eu stau de azi de la prânz, că abia atunci m-au făcut copiii! a zis Bulgăraş.

Amândoi zâmbiră.

-Hai, vino mai aproape, zise Bulgăraş, îmi doresc să te ţin de mânuţă!

-De ce nu vii tu? spuse, timidă, Lala.

Bulgăraş se mişcă puţin, atât cât mânuţele din paie de mătură să se atingă.

-Hm, ce bine e! Parcă eşti mai rece decât mine! şopti Bulgăraş la urechea fetiţei om de zăpadă.

-Dar unde au dispărut toţi? întrebă Lala. Nu mai este nici picior de copil sau de părinte, nici urmă de câine, nu se mai vede şi nu se mai aude nimic!

-Cum, nu ştii? Toţi pleacă să doarmă noaptea! Rămânem doar noi cu prietena Luna şi cu prietenele steluţe.

-La somn? Dar cine este somnul?

Bulgăraş zâmbi:

-Pentru tine este primul an ca om de zăpadă, nu-i aşa?

-Da, răspunse Lala.

-Seara, începu Bulgăraş să povestească, toţi copiii se culcă în pătuţuri calde, cu plăpumioare şi perne pufoase. După ce părinţii lor îi pupă de Noapte bună!, micuţii închid ochii. Moş Somn- un bătrânel tare frumos, parcă scos dintr-o poveste- vine cu a sa caleaşcă fermecată şi îi ia pe copii şi îi duce în Lumea Viselor Frumoase. Apoi adorm părinţii, apoi bunicii…şi tot aşa, până când toată lumea ajunge în Lumea Viselor.

-Şi noi?

-Noi, oamenii de zăpadă, nu adormim. Toată noaptea stăm şi povestim cu prietenele noastre, Luna şi steluţele. Doar puii de oameni de zăpadă adorm!

-Şi de unde ştiu puii de oameni de zăpadă că a venit la ei Moş Somn, cu a lui caleaşcă? întrebă Lala încet, căscând.

-Pai…cred că asta va trebui să afli singură, de la însuşi Moş Somn, drag pui de om de zăpadă…

 

***

 

In grădina lui Mihnea stau doi oameni de zăpadă, ţinându-se de mânuţele de paie.

Unul este mare, cu ochi mari, negri, din cărbuni. Altul, mai mic, îşi ţine căpşorul pe umărul prietenului său. El are ochişorii închişi, ascunşi în zăpadă…

 

 

 

 

Copăcel şi prietenii săi

Copăcelul din grădina Mirunei era supărat: crenguţele sale, pline de zăpadă, stăteau aplecate spre pământ.

-Este prea frig pentru tine? îl întreabă prietenul sau, Vântul.

-Nu, este bine!

-Zăpada care ţi s-a aşternut pe ramuri este prea multă, prea grea?

-Nu! răspunse copăcelul.

-Ţi-au îngheţat rădăcinuţele, pământul nu este destul de cald?

-Nu, sunt calde rădăcinuţele!

-Spune-mi, prieten drag, ce s-a întâmplat? Aş vrea să te pot ajuta! Nu-mi place deloc să te văd trist! şpuse vântul.

-Imi lipsesc prietenele mele, păsările! Au plecat şi nu mai ştiu nimic de ele!…Ramurile îmi sunt atât de goale!…zise copăcelul, aproape plângând.

-Rezolvăm imediat! Aşteaptă o clipă! spuse Vântul.

Şi începu să bată uşor, din toate părţile, ca şi cum ar fi dansat în jurul copăcelului.

-Gata! zise el peste câteva momente. Îţi place?

Copăcelul răspunse, emoţionat:

-Da…este minunat! Îţi mulţumesc din suflet, prieten drag!

***

In grădina Mirunei, copăcelul era fericit: ramurile sale erau pline de prieteni, de cuiburi şi păsări sculptate în zăpadă!