Povestea oamenilor de zăpadă

E joi seara. In grădina lui Mihnea, doi oameni de zăpadă stau nemişcaţi.

-Au plecat? întrebă fetiţa om de zăpadă, Lala.

-Au plecat! răspunse Bulgăraş, băieţelul om de zăpadă.

-Uf, ce bine! Acum putem să ne dezmorţim, că stăm nemişcaţi de azi de dimineaţă! râse Lala.

-Tu stai de azi de dimineaţă, eu stau de azi de la prânz, că abia atunci m-au făcut copiii! a zis Bulgăraş.

Amândoi zâmbiră.

-Hai, vino mai aproape, zise Bulgăraş, îmi doresc să te ţin de mânuţă!

-De ce nu vii tu? spuse, timidă, Lala.

Bulgăraş se mişcă puţin, atât cât mânuţele din paie de mătură să se atingă.

-Hm, ce bine e! Parcă eşti mai rece decât mine! şopti Bulgăraş la urechea fetiţei om de zăpadă.

-Dar unde au dispărut toţi? întrebă Lala. Nu mai este nici picior de copil sau de părinte, nici urmă de câine, nu se mai vede şi nu se mai aude nimic!

-Cum, nu ştii? Toţi pleacă să doarmă noaptea! Rămânem doar noi cu prietena Luna şi cu prietenele steluţe.

-La somn? Dar cine este somnul?

Bulgăraş zâmbi:

-Pentru tine este primul an ca om de zăpadă, nu-i aşa?

-Da, răspunse Lala.

-Seara, începu Bulgăraş să povestească, toţi copiii se culcă în pătuţuri calde, cu plăpumioare şi perne pufoase. După ce părinţii lor îi pupă de Noapte bună!, micuţii închid ochii. Moş Somn- un bătrânel tare frumos, parcă scos dintr-o poveste- vine cu a sa caleaşcă fermecată şi îi ia pe copii şi îi duce în Lumea Viselor Frumoase. Apoi adorm părinţii, apoi bunicii…şi tot aşa, până când toată lumea ajunge în Lumea Viselor.

-Şi noi?

-Noi, oamenii de zăpadă, nu adormim. Toată noaptea stăm şi povestim cu prietenele noastre, Luna şi steluţele. Doar puii de oameni de zăpadă adorm!

-Şi de unde ştiu puii de oameni de zăpadă că a venit la ei Moş Somn, cu a lui caleaşcă? întrebă Lala încet, căscând.

-Pai…cred că asta va trebui să afli singură, de la însuşi Moş Somn, drag pui de om de zăpadă…

 

***

 

In grădina lui Mihnea stau doi oameni de zăpadă, ţinându-se de mânuţele de paie.

Unul este mare, cu ochi mari, negri, din cărbuni. Altul, mai mic, îşi ţine căpşorul pe umărul prietenului său. El are ochişorii închişi, ascunşi în zăpadă…

 

 

 

 

Copăcel şi prietenii săi

Copăcelul din grădina Mirunei era supărat: crenguţele sale, pline de zăpadă, stăteau aplecate spre pământ.

-Este prea frig pentru tine? îl întreabă prietenul sau, Vântul.

-Nu, este bine!

-Zăpada care ţi s-a aşternut pe ramuri este prea multă, prea grea?

-Nu! răspunse copăcelul.

-Ţi-au îngheţat rădăcinuţele, pământul nu este destul de cald?

-Nu, sunt calde rădăcinuţele!

-Spune-mi, prieten drag, ce s-a întâmplat? Aş vrea să te pot ajuta! Nu-mi place deloc să te văd trist! şpuse vântul.

-Imi lipsesc prietenele mele, păsările! Au plecat şi nu mai ştiu nimic de ele!…Ramurile îmi sunt atât de goale!…zise copăcelul, aproape plângând.

-Rezolvăm imediat! Aşteaptă o clipă! spuse Vântul.

Şi începu să bată uşor, din toate părţile, ca şi cum ar fi dansat în jurul copăcelului.

-Gata! zise el peste câteva momente. Îţi place?

Copăcelul răspunse, emoţionat:

-Da…este minunat! Îţi mulţumesc din suflet, prieten drag!

***

In grădina Mirunei, copăcelul era fericit: ramurile sale erau pline de prieteni, de cuiburi şi păsări sculptate în zăpadă!