Povestea vrăbiuței Gria

 

E seara. Din cuibul ei vrăbiuţa Gria priveşte cu îngrijorare cerul:”Vă rog, norişorilor, să nu aduceţi zăpadă! Este prea târziu şi-mi este atât de somn!..”
Dar norişorii nu au ascultat-o: au început să trimită spre Pământ fulgi mari de nea.

 

 

Vrăbiuţa Gria oftă. “Dacă nu plec voi fi acoperită de zăpadă chiar aici, în cuibul meu. Am nevoie de un adăpost.”
Bătu de câteva ori din aripioare şi se ridică în înaltul cerului, fără a şti încotro să se îndrepte…

 

“Lacul…unde este lacul?Şi pădurea? Şi căsuţa şoriceilor? Sau căsuţa iepuraşilor? Nu mai este nimic, nimic în afară de zăpadă!Şi este frig, atât de frig încât simt că mi se frâng aripioarele! Doamne, ce seară urâtă şi grea!” zise Gria. Dar nu o auzi nimeni- sau, dacă au auzit-o fulgii de nea, nu au putut-o ajuta…
Din cauza gerului aripioarele Griei deveniseră ca două pietre mari, grele. Vrăbiuţa coborî uşor pe pământ, îngropându-şi picioruşele în zăpada rece.
“Dar ce mult a nins! Şi acum ce să fac, încotro să merg? Ajutorrr!” strigă Gria. Dar nu îi răspunse nimeni- şi se simţi singură, singură şi speriată.

 

 

“O să merg aici, în dreapta. Apoi în stânga, apoi înainte…Poate o să găsesc un suflet să mă ajute! spuse biata vrăbiuţă.
Şi, timp de o oră sau mai bine, Gria se plimbă pe zăpadă, deseori întâlnind urmele picioruşelor sale.
“M-am rătăcit, nu mai am nicio speranţă…! Şi picioarele mi-au îngheţat!…Nu mai pot merge…Şi nici nu ştiu unde aş mai putea merge! Aici nu este nimeni…nimeni şi nimic! Doar zăpadă cât vezi cu ochii, şi ger…”, zise Gria şi începu să plângă.

 

Intr-adevăr, se plimbase atât de mult prin zăpadă, căutând un adăpost sau un prieten care ar fi putut-o primi în căsuţa lui, încât picioruşele îngheţaseră, deveniseră ca doi ţurţuri.

“Voi rămâne aici puţin, se încurajă ea, băgându-şi căpşorul între penele reci. Şi când mă voi trezi voi merge mai departe. Dar acum sunt atât de obosită!…Şi-mi este aşa de somn!…
Intr-o clipă vrăbiuţa închise ochii şi căzu pe zăpadă. Fulgi de nea, mari şi mulţi, se aşterneau peste ea, fără milă…

 

 

-Măi, dar ce norocos sunt astăzi! Ce mai grămăjoară de fân! Delicios, delicios! zise ariciul Ţipi, lingându-se cu limbuţa pe bot.
Dar când se apropie de “grămăjoara de fân” văzu că era o vrăbiuţă, aproape îngheţată.

 

Ţipi veni lângă ea şi începu să o verifice: aripi îngheţate, picioruşe îngheţate, ochişori închişi…asta nu e bine!

O luă repede pe Gria cu lăbuţele din faţă, ca nu cumva să o înţepe cu acele sale, şi porni spre căsuţa lui călduroasă.

Cum ajunseră înăuntru o puse pe vrăbiuţă în pătuţul său şi apoi se duse în bucătărie, să pregătească puţin ceiuţ cald şi câteva bucăţele de pâine pentru noua sa prietenă.
-Visez? se auzi peste câteva clipe din dormitorul lui Ţipi.
Ariciul intră fuga în camera sa:

-Nu, nu este un vis! Şi Poc! o înţepă uşor cu un ac de-al său.
Gria zâmbi.

 

-Eu sunt Ţipi, ariciul prietenos din Pădurea Cu Multe Mere. Nu ştiu cum ai juns aici, pe o astfel de vreme, însă mă bucur mult că nu te-am mâncat!
Gria se uita spre el, puţin îngrijorată.
-Glumesc, desigur- ai mai auzit tu de vreun arici care să mănânce vrăbiuţe frumoase?

Cuvintele ariciului o făcură pe Gria să roşească.
Ţipi fugi în bucătărie, aduse pe o tăviţă două ceşcuţe de ceai fierbinte şi două castronaşe cu bucăţele de pâine.
-Pot să mă aşez lângă tine? întrebă el.
-Desigur! răspunse Gria, bucuroasă.

 

-Asta nu ţi-a plăcut? întrebă mirat Ţipi.
Gria nu răspunse.
-Ah, ai adormit! şopti Ţipi, mângâind cu lăbuţa căpşorul micuţei Gria. Somn uşor, prietena mea dragă!…